Implementarea Corpus Juris în statele membre : Prevederi penale pentru protecþie veniturilor europene

Show preview

Hide preview

1 Implementarea Corpus Juris în statele membre
Prevederi penale pentru protecţie veniturilor europene
Prof. M. Delmas-Marty şi Prof. J. A. E. Vervaele (eds.)
Experţi: Prof. E. Bacigalupo
Prof. M. Delmas-Marty Prof. G. Grasso Prof. J. Spencer Prof. D. Spinellis Prof. K. Tiedemann Prof. J. Vervaele Prof. C. Van den Wyngaert
Raportori: Dr. S. Manacorda
Dr. R. Sicurella Prof. J. Vogel Dr. S. White (care l-a înlocuit pe dl. K. Roberts în 1999)
Puncte de contact: Austria (Prof. F. Hopfel) Belgia (Prof. C. van den Wyngaert/Dr. G. Stessens) Danemarca (P. Garde) Finlanda (Prof. R. Lahti/T. Poysti/P. Polonen) Franţa (Prof. M. Delmas-Marty) Germania (Prof. K. Tiedemann) Grecia (Prof. D. Spinellis) Irlanda (J. Barnes) Italia (Prof. G. Grasso) Luxemburg (J. Petry/J. Nies) Portugalia (M. T. Alves Martins) Spania (Prof. E. Bacigalupo) Suedia (Prof. N. Jareborg) Elveţia (M. Pieth) Olanda (Prof. J. Vervaele/ Dr. A. Klip) Regatul Unit al Marii Britanii şi a Irlandei de Nord (Prof. J. Spencer/Dr. A. Brown/Dr. R.E. Bell)
Acest studiu a fost realizat sub responsabilitatea Centrului de Punere în Aplicare a Legii şi Integrare Europeană / Institutul G. J. Wiarda al Universităţii din Utrecht, cu sprijinul financiar al Comisiei Europene a Comunităţilor Europene.

2 Implementarea Corpus Juris în statele membre M. Delmas-Marty şi J.A.E. Vervaele
CRC pregătit de către Institutul G.J. Wiarda, Universitatea Utrecht, Boothstraat 6, 3512 BW Utrecht, Olanda
© 2000 Intersentia Antwerp – Groningen – Oxford http://www.intersentia.be
ISBN 90-5095-097-3 D/2000/7849/19 NUGI 698
Nici o parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă în orice formă, tipărită, fotocopiată, microfilmată, sau prin orice alte metode, fără permisiunea scrisă a editorului.

3 PREFAŢĂ
Urmare a iniţiativei Comisiei Europene, în perioada 1995 – 1996, un grup de experţi a lucrat sub coordonarea dnei. Mireille Delmas-Marty la proiectul Corpus Juris privind dreptul penal general şi procedura penală. Scopul acestui studiu a fost elaborarea unui număr de principii directoare privind protecţia în dreptul penal al intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul spaţiului juridic european. Scopul acestui grup nu a fost acela de a elabora un model de cod penal sau cod de procedură penală. Versiunea în limba engleză şi franceză a Corpus Juris a fost publicată în 1997 şi din acel moment a fost disponibilă în majoritatea limbilor europene1. Aceste propuneri au fost discutate în cadrul unor conferinţe şi au atras atenţia presei şi a mediului politic. Corpus Juris a îndeplinit o funcţie: a declanşat o dezbatere publică privind rolul dreptului penal general şi procesual în integrarea europeană. Care sunt interesele europene care deservesc protejarea penală şi cum poate fi organizată o astfel de protecţie, astfel încât eficienţa sa să fie garantată în întreg spaţiul juridic european?
Ce propune Corpus Juris, în esenţă, este un regim mixt: elementele naţionale şi cele comunitare sunt combinate în aşa fel încât statele membre, şi nu Uniunea Europeană, să poată aplica legislaţia penală. În vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul Corpus Juris sunt prevăzute opt infracţiuni, cu pedepsele aferente. Privind conducerea anchetei, este propusă înfiinţarea unui Minister Public European (MPE), această instituţie cuprinzând un Procuror General European (PGE) şi procurori europeni delegaţi (PED) în statele membre. Ministerul Public European are competenţă în conducerea anchetei pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Puterile Ministerului Public European sunt din acest motiv transferate statelor membre. Aceste puteri sunt identice în toate cele 15 state membre ale Uniunii Europene. În perioada actelor premergătoare, controlul judiciar este exercitat de către un judecător independent şi imparţial, numit “judecător de libertăţi”, ce va fi numit de către fiecare stat membru. Infracţiunile prevăzute în Corpus Juris sunt judecate de către instanţele naţionale. Corpus Juris prevede numai regulile legale privind principiul controlului judiciar şi principiul procedurilor “contradictorii”. Regimul mixt promovat de Corpus Juris conţine propuneri ce au ca scop îmbunătăţirea eficienţei şi a gradului de protecţie juridică permise de sistemele naţionale de drept penal şi de procedură penală, în cadrul unui spaţiu juridic european şi în perspectiva protejării veniturilor europene. Pentru a atinge acest scop, am căutat numitori comuni în cadrul diferitelor sisteme tradiţionale de drept ale statelor membre. Propunerile ce au rezultat au consecinţe importante pentru legislaţia penală internaţională. În locul unui model clasic de cooperare inter-statală (cooperare judiciară, extrădare, etc.), am ales un model de legislaţie penală ce se bazează pe principiul teritorialităţii europene: mandatele 1 Corpus Juris, introduce prevederi de protejare a intereselor financiare al Uniunii Europene, sub coordonarea dnei. Mireille Delmas-Marty, economica, Paris, 1997.

4 europene de arest preventiv, investigaţii ce se desfăşoară în spaţiul european, transferul persoanelor arestate, etc.
Armonizarea legislaţiei penale şi a procedurii penale rămâne un subiect sensibil din punct de vedere politic, asemenea integrării regionale în materie de drept penal, provocând reacţii divergente atât în cercurile politice cât şi în cercurile juridice. Autorităţile politice din statele membre sunt conştiente că integrarea europeană implică noi provocări pentru sistemul penal şi necesită reforma acestuia. Acest lucru a dus la un nou Pilon Trei şi la solicitarea în Tratatul de la Amsterdam a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Unii vor spune că instrumentele existente sunt suficiente, iar problemele actuale pot fi remediate cu ajutorul Convenţiilor Pilonului Trei privind cooperarea, odată ce aceste convenţii sunt ratificate. Fără îndoială vor spune că acest Corpus Juris presupune reforme constituţionale profunde în statele membre, precum şi reforme ale codurilor penale, ale codurilor de procedură penală şi a modului de organizare a sistemului judecătoresc. În Rezoluţiile sale din 12 iunie şi 22 octombrie 1997, Parlamentul European a solicitat Comisiei întocmirea unui studiu privind fezabilitatea proiectului Corpus Juris. Unitatea de Coordonare a Luptei împotriva Fraudei (UCLAF)2 din cadrul Comisiei Europene a finanţat acest studiu privind consecinţele Corpus Juris (suivi du Corpus Juris). Acest studiu a analizat posibilul impact al Corpus Juris asupra situaţiei actuale a legislaţiei naţionale, din punctul de vedere a necesităţii de punere în aplicare a Corpus Juris şi condiţiile necesare pentru fezabilitatea recomandărilor acestuia. Cel de-al doilea caută asigure o protecţie eficientă, disuasivă şi proporţionată a intereselor Comunităţii, în conformitate cu obligaţiile Tratatului.
Studiul a avut la bază două teme majore. Prima temă privea problemele de fezabilitate a Corpus Juris în raport cu legislaţiile naţionale ale statelor membre. Această temă a implicat analizarea cadrului legal şi a punctelor de compatibilitate cu legislaţia constituţională, penală şi de procedură din statele membre, articol cu articol. Această parte a studiului a fost derulată în cincisprezece state membre. Cea de-a doua temă a cuprins întrebări precise privind cooperarea orizontală între statele membre şi cooperarea verticală între statele membre şi Uniunea Europeană. Pentru fiecare dintre aceste întrebări a fost ales un grup de ţări semnificative. Pentru întrebarea privind secretul afacerilor, secretul bancar şi calea de atac a apelului exercitată împotriva cererilor de asistenţă judiciară, a fost inclusă şi Elveţia. Munca depusă şi studiul rezultatelor au fost structurate pe trei nivele, cercetarea căpătând un caracter interactiv. Au existat puncte de contact în fiecare stat membru (şi în Elveţia, privind întrebarea menţionată mai sus), raportori care au scris analize de drept comparativ şi experţi reuniţi într-un comitet de management, care au condus cercetarea şi au scris sintezele. Finanţarea totală a studiului a fost acordată “Centrului de Punere în Aplicare a Dreptului European” din cadrul Universităţii din Utrecht, sub conducerea dlui. Profesor Dr. J.A.E. Vervaele. Dna. Profesor M. Delmas-Marty a fost numită responsabil cu sinteza finală, iar
2 Redenumită OLAF (Oficiul de luptă anti-fraudă); vezi Decizia Comisiei, Reglementarea 1073/99 şi1074/99 şi Acordul Inter-instituţional, OJ L 136 din 31.05.1999.

5 comitetul de management a lucrat sub coordonarea sa de expert. Studiul s-a desfăşurat în timp record, între martie 1998 şi septembrie 1999.
Rezultatele acestui studiu relevă informaţii preţioase privind sistemele penale ale statelor membre. În primul rând, aceste sisteme sunt analizate din punctul de vedere al Corpus Juris (proiectul din 1997) şi în al doilea rând sunt subliniate posibilităţile şi obstacolele apărute în cooperarea orizontală şi verticală. Grupul de Studiu, Parlamentul European şi OLAF acordă o mare importanţă accesibilităţii pe care o au rezultatele cercetării pentru publicul larg. Transparenţa contribuie la calitatea dezbaterilor publice şi la calitatea lucrărilor juridice şi politice care vor urma rezultatelor cercetării. Comitetul de administraţie a tras propriile concluzii privind dezbaterea şi rezultatele studiului ulterior aplicării. Din acest motiv comitetul de administraţie a amendat textul oficial al Corpus Juris, într-un număr de puncte. Aceste modificări privesc atât îmbunătăţirile tehnice cât şi schimbări de substanţă. La Florenţa (6 şi 7 mai 1999), propunerile au fost discutate în detaliu de către toţi cercetătorii implicaţi în studiul ulterior, de către reprezentanţii asociaţiilor juriştilor pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi de către reprezentanţii grupului de avocaţi privind drepturile omului (grupul “Apărarea Drepturilor”), acest grup fiind înfiinţat ca rezultat al unei iniţiative din cadrul Comisiei Europene.
Studiul asupra consecinţelor proiectului a fost publicat în patru volume. Volumul 1 include sinteza finală (Necesitatea, legitimitatea şi fezabilitatea Corpus Juris) şi patru sinteze orizontale de drept comparativ asupra fezabilităţii Corpus Juris, proiectul din 1997, privind legislaţia naţională a statelor membre. În cadrul unei anexe, sinteza finală conţine, printre altele, expunere sub formă de tabel, în care se compară legislaţia naţională cu Corpus Juris (proiectul 1997) precum şi cu textul modificat al Corpus Juris. Volumul 1 se încheie cu un număr de scurte note din partea membrilor comitetului de administraţie. Aceste note privesc posibila bază legală pentru Corpus Juris, în particular articolul 280 EC din Tratatul de la Amsterdam. Volumele 2 şi 3 include cincisprezece rapoarte naţionale asupra celor 35 de articole ale Corpus Juris, proiectul 1997.Volumul 4 tratează numai problemele de cooperare orizontală şi verticală. Sub titlul “cooperare orizontală”, sunt tratate următoarele subiecte: organizarea asistenţei reciproce, procedura de asistenţă reciprocă (secretul şi plângerile) şi probele strânse în străinătate. Sub titlul “cooperare verticală”, sunt tratate următoarele subiecte: admisibilitatea şi evaluarea probelor, poziţia procedurală a Comisiei în cadrul procedurii penale, rolul Comisiei în asistenţa / participarea la pregătirea şi punerea în executare a cererilor de asistenţă internaţională şi măsura în care anchetele penale sunt secrete şi sunt înregistrate într-un opis.
În nici un caz dezbaterea asupra legii penale în Europa şi asupra legislaţiei penale europene nu se va opri la publicarea acestui studiu. Tratatul de la Amsterdam deschide posibilitatea acordării graduale al locului pe care îl merită dreptului penal general şi procedurii penale naţionale în procesul de integrare europeană. Studiul asupra consecinţelor proiectului Corpus Juris prezintă moduri de concepere a

6 acestui obiectiv, făcând posibilă realizarea sa într-o manieră evolutivă, dar cu respectarea statului de drept şi având ca scop protecţia eficientă a finanţelor europene, a monedei Euro şi a intereselor trans-naţionale privind integrarea europeană.
În încheiere, aş dori să mulţumesc din suflet Parlamentului European şi Comisiei Europene pentru acordarea fondurilor care au făcut posibilă desfăşurarea studiului privind dreptul penal general şi integrarea europeană. Aş dori să mulţumesc în particular şi cercetătorilor care au contribuit la întocmirea studiului asupra consecinţelor proiectului Corpus Juris. Într-un timp relativ scurt, punctele de contact, raportorii şi experţii au lucrat fără încetare pentru a-şi duce la îndeplinire sarcinile. Ultimele mele cuvinte de mulţumire sunt adresate traducătorilor (C. Quoirin şi S. White), editorului (P. Morris) şi secretarului (W. Vreekamp), ale căror contribuţii au fost indispensabile. Aceste patru volume sunt acum disponibile tuturor celor care contribuie, prin teorie şi practică, la construcţia legislaţiei penale şi a procedurii penale, în cadrul Tratatului de la Amsterdam şi la construcţia legislaţiei penale europene a secolului XXI.
JAE Vervaele3 Coordonator al studiului privind consecinţele proiectului Corpus Juris

3 Profesor la Universitatea din Utrecht şi profesor la Colegiul European din Bruges.

7 Principii călăuzitoare ale Corpus Juris – 2000 Proiectul Florenţa4
I – PRINCIPII TRADIŢIONALE
Principiul legalităţii: pedepsele definite în Corpus Juris se aplică numai infracţiunilor specificate expres în articolele 1 – 8 şi în conformitate cu procedura stipulată în articolele 15 – 17.
În cazul modificării Corpus Juris, legislaţia penală mai aspră nu se aplică faptelor comise înainte de modificarea Corpus Juris.
Articolele 1 – 17 ale Corpus Juris sunt interpretate în mod restrictiv acolo unde nu sunt favorabile apărării.
Sunt permise schimbări în interpretare numai unde pot fi în mod rezonabil previzibile.
Infracţiunile prevăzute în articolele 1 – 8 nu se aplică analogic situaţiilor care nu sunt prevăzute în mod expres în Corpus Juris.
Principiul răspunderii penale: Răspunderea penală este individuală. Aceasta este determinată luând în considerare conduita învinuitului şi în conformitate cu gradul său de răspundere în calitate de autor, instigator sau complice.
Principiul proporţionalităţii: Sancţiunile penale impuse pentru comiterea infracţiunilor stipulate în articolele 1 – 8 ale Corpus Juris trebuie să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii, determinate în conformitate interesele părţii vătămate ce sunt protejate prin lege, ori având în vedere pericolul social al faptei. Sancţiunile penale trebuie să fie proporţionale cu forma de vinovăţie a făptuitorului şi cu circumstanţele personale ale acestuia.
Principiul imparţialităţii: Numai un tribunal independent poate găsi inculpatul vinovat şi îl poate condamna.
În timpul anchetelor privind infracţiunile stipulate în articolele 1 – 8 al Corpus Juris şi pe toată perioada de desfăşurare a actelor preparatorii, orice măsură care afectează grav libertăţile persoanei trebuie să fie autorizată de către un judecător independent şi imparţial. Rolul acestui judecător este de a verifica dacă măsura respectivă este justificată legal şi dacă faptele sunt destul de grave pentru a justifica folosirea acelor măsuri.
4 Ultima întâlnire a grupului de experţi Corpus Juris şi a reprezentanţilor Asociaţiei Juriştilor Europeni pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene a avut loc în luna mai 1999, la sediul Institutului Universitar European (Florenţa – Fiesole).

8 II. PRINCIPII “NOI”
Principiul teritorialităţii europene: În vederea anchetării, urmăririi penale, trimiterii în judecată şi punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti privind infracţiunile stipulate mai sus (articolele 1 – 8), teritoriul statelor membre ale Uniunii constituie un singur spaţiu, numit spaţiul judiciar european. Competenţa rationae loci (teritorială) a instituţiei procurorului european şi procurorilor naţionali de a emite mandate de arestare şi de a fi luate hotărâri judecătoreşti în conformitate cu Corpus Juris este extinsă pe tot teritoriul Uniunii (articolul 24(1)(a)); mandatele de arestare emise de către judecătorul de libertăţi (articolul 24(1)(b)) şi hotărârile emise de judecătoriile şi tribunalele din statele membre ale Uniunii (articolul 24(1)(c)) sunt valabile pe tot teritoriul Uniunii.
Procurorul European alege ţara ce are competenţă în acea cauză, sub supravegherea Curţii Europene de Justiţie (articolul 26).
Adăugirea necesară pentru teritorialitatea europeană este recunoaşterea necondiţionată a regulii ne bis idem. În legătură cu articolele 1 – 8 ale Corpus Juris, această regulă cere ca toate autorităţile naţionale ce responsabile cu desfăşurarea anchetei şi punerea în mişcare a urmăririi penale şi toate instituţiile cu responsabilităţi în materie penală ale Uniunii să ofere statutul de res judicata hotărârilor emise pentru aceleaşi infracţiuni, emise în alte jurisdicţii penale europene(articolul 23(1)(b)).
Principiul contradictorialităţii: Principiul contradictorialităţii implică principiul egalităţii armelor aşa cum a fost definit de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că părţile pot avea acces la orice probe sau observaţii prezentate de către judecător (chiar dacă acestea au fost prezentate de către o parte, sau de către un procuror independent) în vederea fundamentării deciziei de către judecător. Învinuitul se bucură de dreptul la apărare garantat de instrumentele internaţionale şi anume Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia Internaţională a Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice.

9 ANEXA III: CORPUS JURIS 2000 (Proiectul Florenţa)5
I. DREPT PENAL (PARTEA SPECIALĂ)
INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE ORICE PERSOANĂ
Articolul 1 – Frauda ce afectează interesele financiare ale Comunităţilor Europene şi infracţiunile asimilate
1. Frauda ce afectează bugetul Comunităţilor Europene constituie o infracţiune, atât privind cheltuielile cât şi încasărilor, atunci când unul dintre aceste acte a fost dus la îndeplinire fie în mod intenţionat (fraudă) fie din culpă cu uşurinţă sau neglijenţă (infracţiuni asimilate):
a) În legătură cu acordarea unei subvenţii sau cu reglementarea unei datorii fiscale, prezentarea autorităţii competente a unor declaraţii care sunt incomplete în unele puncte importante, sunt imprecise sau bazate pe documente false, în aşa fel încât există riscul afectării intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; b) În acelaşi context, prin omiterea furnizării de informaţii autorităţilor competente, încălcând în acest mod o solicitare de a acorda astfel de informaţii; c) Schimbând destinaţia fondurilor comunitare (subvenţii sau burse) obţinute ilegal.
2. Orice persoană care corectează neconcordanţele sau omisiunile dintr-o declaraţie falsă, sau retrage o cerere făcută în baza unor documente false, sau care informează autorităţile despre lucrurile pe care a omis să le dezvăluie, înainte ca actul să fie descoperit de către aceste autorităţi, nu este pedepsită.
Articolul 2 – Frauda în materie de încheiere de tranzacţii
1. Este considerată o infracţiune fapta unei persoane care, în contextul unei proceduri de licitaţie publică guvernată de legislaţia comunitară, face o ofertă în baza unui acord calculat ce restricţionează competiţia şi intenţionează să ajute autoritatea relevantă să accepte o anume ofertă.
2. Motivele înlăturării pedepsei, definite în articolul 1(2) se aplică de asemenea şi în legătură cu frauda în materie de încheiere de tranzacţii.
Articolul 3 – Spălarea banilor şi tăinuirea (fostul articol 7)
1. Este considerată o infracţiune spălarea veniturilor sau profiturilor rezultate din infracţiunile descrise în Corpus Juris (articolele 1, 2, 4 şi 8).
5 Ultima întâlnire a grupului de experţi Corpus Juris şi a reprezentanţilor Asociaţiei Juriştilor Europeni pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene a avut loc în luna mai 1999, la sediul Institutului Universitar European (Florenţa – Fiesole).

10
a) Conversia sau transferul bunurilor rezultate din orice activităţi infracţionale menţionate în paragraful precedent, sau participarea la o astfel de activitate în scopul ascunderii sau mascării originii ilicite a bunurilor menţionate, sau ajutorul acordat oricărei persoane implicate într-o astfel de activitate pentru a-i asigura scăparea de consecinţele juridice ale actelor sale; b) Ascunderea sau mascarea naturii, originii, amplasării, dispunerii, mişcărilor sau a adevăraţilor proprietari ai unor bunuri sau drepturi ce sunt rezultat al oricărei activităţi infracţionale menţionate în paragraful anterior, sau participarea la o astfel de activitate.
2. Este considerată o infracţiune tăinuirea de bunuri sau profituri rezultate din săvârşirea infracţiunilor menţionate mai sus. Tăinuirea înseamnă dobândirea, deţinerea sau utilizarea bunurilor ce derivă din oricare dintre activităţile infracţionale menţionate în paragraful anterior, sau participarea la o astfel de activitate.
Prevederi de implementare Infracţiunea definită în articolul 3 nu se aplică făptuitorului, instigatorului sau complicelui atunci când profiturile sau rezultatele infracţiunii sunt spălate sau primite.
Articolul 4 – Asocierea infractorilor (fostul articol 8)
Este considerată infracţiune asocierea de infractori care este în detrimentul intereselor financiare ale Comunităţilor Europene. Prin asocierea de infractori se înţelege faptul că trei sau mai multe persoane lucrează împreună, punând bazele unei organizaţii stabile şi operative, în vederea săvârşirii mai multor infracţiuni definite în articolele 1 – 7.
INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE CĂTRE OFICIALI
Articolul 5 – Corupţia (fostul articol 3)
1. În înţelesul articolelor 5 şi 8 din Corpus Juris, termenul “funcţionar” priveşte orice funcţionar, fie “european” fie “naţional”. Un “funcţionar european” înseamnă:
a) Orice persoană care are calitatea de funcţionar sau de agent angajat prin contract, conform Statutului funcţionarilor Comunităţilor europene; b) Orice persoană pusă la dispoziţia Comunităţilor Europene de către statele membre sau de către orice organism public sau privat, care exercită funcţii echivalente cu acelea exercitate de către oficiali sau de către alţi agenţi ai Comunităţilor Europene.
Expresia “funcţionar naţional” este interpretată făcându-se referire la înţelesul de “funcţionar” sau de “ofiţer public” conform legii naţionale a statelor membre, unde persoana în cauză deţine o funcţie ce implică punerea în aplicare a legii penale.

11
2. Corupţia activă şi pasivă sunt considerate infracţiuni, dacă vatămă interesele financiare ale Comunităţilor Europene.
3. Corupţia pasivă apare atunci când un funcţionar solicită sau acceptă, direct sau prin intermediul unui terţ, orice ofertă, promisiune sau avantaj de orice natură:
a) Pentru îndeplini un act oficial ce are legătură cu îndatoririle sale, prin încălcarea obligaţiilor oficiale; b) Pentru a nu îndeplini un act oficial sau un act ce are legătură cu îndatoririle sale, pe care este obligat conform legii să le îndeplinească.
4. Corupţia activă apare atunci când orice persoană face sau oferă, direct sau prin intermediul unui terţ, orice ofertă, promisiune sau orice alt avantaj de orice natură, unui oficial, în interes propriu sau în interesul unui terţ:
a) Îl instigă la îndeplinirea unui act oficial ce are legătură cu îndatoririle sale, în aşa fel încât să contravină îndatoririlor sale oficiale; b) Îl instigă să nu îndeplinească un act oficial sau un act ce are legătură cu îndatoririle sale, act care era obligat să-l îndeplinească conform îndatoririlor de serviciu.
Articolul 6 – Deturnarea de fonduri (fostul articol 4)
Un funcţionar autorizat în mod corespunzător să dispună de fondurile comunitare săvârşeşte o infracţiune dacă îşi însuşeşte fondurile sau le dă o altă destinaţie decât cea stabilită, fie hotărând să le acorde sub forma unei subvenţii, burse sau scutiri în favoarea unei persoane care în mod clar nu are dreptul la o astfel de decizie, fie intervenind direct sau indirect în acordarea burselor sau a scutirilor de îndatoriri în legătură cu orice afacere sau operaţiune în care acesta are un interes personal.
Articolul 7 – Abuzul în serviciu (fostul articol 5)
Un oficial responsabil cu administrarea fondurilor comunitare săvârşeşte o infracţiune dacă face abuz de puterile sale şi prin aceasta afectează interesele financiare ale Comunităţilor Europene.
Prevederi de implementare Infracţiunea definită în articolul 7 poate fi aplicată doar când nu sunt aplicabile alte prevederi ale Corpus Juris.
Articolul 8 – Divulgarea secretelor de serviciu (fostul articol 6)
1. Constituie infracţiune fapta unui oficial de a divulga în mod greşit secrete în legătură cu serviciul său, atunci când secretele privesc informaţii strânse prin intermediul, sau în virtutea activităţii sale profesionale, atunci când monitorizează primirea sau acordarea de subvenţii, dacă această divulgare este

12
probabil să afecteze interesele financiare ale Comunităţilor Europene.
II. DREPT PENAL – PARTE GENERALĂ
RĂSPUNDEREA PENALĂ
Articolul 9 – Elementul moral (fostul articol 10)
Pentru toate infracţiunile menţionate anterior (articolele 1 – 8) forma de vinovăţie cerută de lege este intenţia, cu excepţia infracţiunilor “considerate” ca fraudă (infracţiuni asimilate fraudei) la bugetul comunitar (articolul 1) pentru care este suficientă existenţa culpei cu neglijenţă sau uşurinţă.
Prevederi de implementare Făptuitorul acţionează cu neglijenţă dacă este conştient de riscul că circumstanţele care privesc elementele constitutive ale infracţiunii există şi că este iraţional, ţinând cont de circumstanţele pe care le cunoaşte, să îşi asume acel risc. Făptuitorul acţionează cu neglijenţă dacă nu este conştient de riscul că circumstanţele care privesc elementele constitutive ale infracţiunii există, dar riscul este evident, luând în considerare circumstanţele cunoscute de către făptuitor.
Articolul 10 – Eroarea (fostul articol 11)
Eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii exclude intenţia. Eroarea privind interdicţia legală exclude răspunderea, dacă a fost săvârşită în mod inevitabil de către o persoană sensibilă şi atentă. Dacă greşeala a fost inevitabilă, pedeapsa poate fi redusă şi judecătorul nu poate impune pedeapsa maximă (vezi articolul 14).
Articolul 11 – Răspunderea penală individuală (fostul articol 12)
Orice persoană poate fi ţinută responsabilă pentru infracţiunile definite anterior (articolele 1 – 8) ca autor, instigator sau complice:
- Ca autor, dacă săvârşeşte el însuşi o infracţiune, împreună cu o altă persoană sau o organizaţie (articolul 13) sau cu ajutorul unei persoane nevinovate;
- Ca instigator, dacă cu intenţie provoacă o persoană fizică sau o organizaţie (articolul 13) să săvârşească o infracţiune;
- Ca şi complice, dacă cu intenţie ajută o persoană fizică sau o organizaţie (articolul 13) să săvârşească o infracţiune;
Pedeapsa maximă pentru complice nu depăşeşte ¾ din cuantumul pedepselor prevăzute la articolul 14.
Articolul 11 bis – Tentativa (articol nou)
Tentativa la săvârşirea unei infracţiuni conform articolelor 1 – 3 şi 5 – 8 şi participarea l o astfel de tentativă (articolul 11) este pedepsibilă. Pedeapsa maximă

13
este de ¾ din pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea consumată, conform articolului 14.
O persoană este vinovată de comiterea unei tentative dacă, cu intenţia de a săvârşi o infracţiune conform articolelor 1 – 3 şi 5 – 8, îndeplineşte acte care constituie un început de infracţiune.
O persoană care a încercat să săvârşească o infracţiune, nu va fi pedepsită dacă desistă în mod voluntar sau împiedică producerea rezultatului. Dacă infracţiunea nu este consumată din alte motive, este suficient ca persoana în cauză să încerce în mod voluntar şi serios să desiste sau împiedice producerea rezultatului.
Articolul 12 – Răspunderea penală a managerilor sau a persoanelor cu putere de decizie şi control în cadrul unei companii: funcţionari publici (fostul articol 13)
1. Dacă una dintre infracţiunile prevăzute la articolele 1 – 8 este săvârşită în beneficiul unei companii, de către o persoană care acţionează sub autoritatea unei alte persoane care este managerul (directorul) acelei companii, sau care o controlează sau îşi exercită puterile în scopul de a lua decizii în cadrul acelei companii, acea a doua persoană este de asemenea responsabilă din punct de vedere penal deoarece cu intenţie a permis săvârşirea infracţiunii.
2. Acelaşi lucru se aplică şi oricărui oficial public care cu intenţie permite săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la articolele 1 – 8 de către un subaltern al său.
3. Dacă una dintre infracţiunile prevăzute la articolele 1 – 8 este săvârşită de către o persoană care acţionează sub autoritatea unei alte persoane, care este managerul (directorul) unei companii, sau care o controlează sau îşi exercită puterea de decizie în cadrul acestei companii, această a doua persoană este de asemenea responsabilă din punct de vedere penal, dacă a eşuat în exercitarea supravegherii necesare, iar această omisiune a facilitat săvârşirea unei infracţiuni.
4. În determinarea responsabilităţii unei persoane, conform paragrafelor (1) şi (3) de mai sus, faptul că şi-a delegat puterile va putea fi o circumstanţă atenuantă numai dacă delegarea a fost parţială, precisă, specifică şi necesară pentru buna funcţionare a companiei, iar delegaţii erau în poziţia reală de a îndeplini funcţiile ce le-au fost acordate. Fără a fi necesară o astfel de delegaţie, o persoană poate fi responsabilă conform prevederilor acestui articol, dacă nu a luat măsurile necesare în selecţia, supravegherea sau controlul personalului aflat în subordinea sa, sau în organizarea generală a companiei, sau în orice problemă care implica în mod cert managerul companiei.
5. Acolo unde există răspundere penală conform acestui articol, pedeapsa maximă va fi ½ din pedeapsa prevăzută la articolul 14.

14
Articolul 13 – Răspunderea penală a persoanelor juridice (organizaţiilor) (fostul articol 14)
1. Infracţiunile prevăzute în articolele 1 – 8 pot fi săvârşite de către corporaţii şi de către alte organizaţii care sunt recunoscute de lege ca având competenţă în deţinerea proprietăţii în nume propriu, cu precizarea că infracţiunea este săvârşită în beneficiul organizaţiei de către un organ sau reprezentant al organizaţiei, sau de către orice persoană care acţionează în nume propriu şi având puterea, prin lege sau datorită împrejurărilor, să ia decizii.
2. Acolo unde apare, răspunderea penală a unei organizaţii nu exclude posibilitatea ca o persoană fizică să fie autor, instigator sau complice la aceeaşi infracţiune.
SANCŢIUNI
Articolul 14 – Pedepse şi măsuri (fostul articol 9)
1. Pedepsele principale, comune tuturor infracţiunilor prevăzute în articolele 2 – 8 şi cărora li se aplică, de asemenea, articolul 1, dacă infracţiunile sunt săvârşite cu intenţie, sunt după cum urmează:
a) Pentru persoane fizice, pedeapsa cu închisoarea de maximum 5 ani şi / sau amendă. Amenzile vor fi calculate în conformitate cu sistemul amenzii “zilnice”. Amenda “zilnică” corespunde venitului zilnic al învinuitului. Aceasta poate fi estimată în mod liber de către instanţă, dar nu va depăşi suma de 3,000 Euro / zi. Amenda totală nu va depăşi suma corespunzătoare pentru trei sute şaizeci şi cinci de zile. Instanţa poate suspenda sentinţa, poate pune făptuitorul în liberare condiţionată, poate înlocui pedeapsa cu închisoarea în amendă sau impune orice altă pedeapsă redusă sau atenuată, conform legislaţiei penale naţionale (cf. articolul 35). b) Pentru organizaţii, se impune o amendă de maximum zece milioane de Euro.
2. Următoarele pedepse accesorii pot fi de asemenea impuse acolo unde interesul public le cere:
a) Publicarea condamnării. Se va publica în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene şi în cotidiene, dacă este în interesul public, în special dacă săvârşirea infracţiunii a fost larg mediatizată; b) Pentru o infracţiune prevăzută în articolul 1, excluderea persoanei fizice sau juridice de la subvenţii viitoare acordate de Comunitatea Europeană, pentru o perioadă de până la cinci ani; c) Pentru o infracţiune prevăzută în articolele 1 sau 2, excluderea persoanei fizice sau juridice din contractele viitoare cu autorităţi publice ce folosesc fonduri ale Comunităţii Europene, pentru o perioadă de până la cinci ani; d) Pentru infracţiunile prevăzute în articolele 3 – 6, interzicerea ocupării

15
unei funcţii publice sau în cadrul Comunităţii, pentru o perioadă de până la cinci ani. O astfel de interdicţie se va aplica pe tot teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene.
3. Când o infracţiune prevăzută în articolul 1 este săvârşită din culpă cu neglijenţă sau uşurinţă, pedeapsa maximă va fi de 2/3 din pedeapsa stabilită în paragraful (1) şi (2)(b) şi (d) de mai sus. Aceeaşi regulă se aplică infracţiunilor prevăzute în articolul 8.
4. Instrumentele, fructele şi profiturile rezultate din infracţiune pot fi confiscate în beneficiul Comunităţilor Europene. Aceasta poate fi ordonată nu numai atunci când învinuitul era pus sub acuzare, dar şi atunci când se dovedeşte că a săvârşit “actus reus” al infracţiunii, dar nu este condamnat datorită lipsei “mens rea” sau iresponsabilităţii.
Prevederi de implementare “Confiscările” reprezintă o măsură ordonată de instanţă în cadrul procedurilor privind una dintre infracţiunile prevăzute în articolele 1 – 8, constând în privarea permanentă de dreptul de proprietate asupra unor astfel de instrumente, fructe sau profituri ce trec în beneficiul Comunităţilor Europene.
Articolul 15 – Mărimea pedepselor
1. Pedepsele aplicabile infracţiunilor prevăzute în articolele 1 – 8 nu vor depăşi mărimea justificată de gradul de vinovăţie al făptuitorului sau de gravitatea infracţiunii şi de măsura în care persoana în cauză a participat la săvârşirea infracţiunii.
2. Subiect al paragrafului 1, instanţa ce va determina sentinţa va fi ghidată: în cazul organizaţiilor, de către nevoia de a impune o interdicţie generală sau specifică şi în cazul persoanelor fizice de către nevoia de a impune o interdicţie generală sau specifică temperată unde este cazul de nevoia asigurării reabilitării făptuitorului.
3. În aplicarea paragrafului 2, instanţa naţională poate lua în considerare conduita anterioară a inculpatului, inclusiv condamnări anterioare şi sancţiuni administrative, caracterul său general (bun sau rău), motivele acestuia, situaţia economică şi socială şi orice eforturi pe care acesta le-a făcut în îndreptarea răului produs prin săvârşirea infracţiunii. Atât cât permite articolul 35(2), pot fi luaţi în considerarea şi alţi factori priviţi de către instanţă ca având relevanţă în cauză.
Prevederi de implementare Sentinţa trebuie să fir motivată, în conformitate cu articolul 26.
Articolul 16 – Circumstanţe agravante şi atenuante

16
1. Acolo unde există circumstanţe agravante, perioada maximă a închisorii prevăzută de articolul 14(1) este de şapte ani în loc de cinci ani; cuantumul maxim al amenzii pentru persoane fizice este echivalent cu venitul inculpatului pe o perioadă de 540 de zile, în loc de 360; şi cuantumul maxim al amenzii pentru persoanele juridice va fi de 15 milioane de EURO, în loc de 10 milioane de EURO.
2. Prin “circumstanţe agravante” se înţelege una dintre următoarele situaţii:
- Cuantumul fraudei sau a profitului obţinut prin săvârşirea infracţiunii depăşeşte 100,000 EURO;
- În ceea ce priveşte articolele 1 – 3 şi 5 – 8, trebuie ca infracţiunea să fi fost săvârşită în contextul unei conspiraţii;
3. Prin aplicarea principiului complementarităţii stipulat în articolul 35(2), scopul şi efectul circumstanţelor atenuante trebuie să fie determinat de către legislaţia naţională.
Articolul 17 – Pedepsele în cazul concursului de infracţiuni
1. Când printr-un singur act sau omisiune, o persoană săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni cu încălcarea articolelor 1 – 8, trebuie aplicată o singură pedeapsă, determinată în baza pedepsei maxime aplicabile pentru cea mai gravă dintre infracţiuni, la care se adaugă un spor de ½ din aceasta.
2. Când o persoană săvârşeşte una sau mai multe infracţiuni cu încălcarea articolelor 1 – 8 printr-o serie de acte separate sau omisiuni, va fi aplicată o singură pedeapsă, determinată în baza unui maxim de pedeapsă care este de două ori maximul pedepsei pentru cea mai gravă dintre infracţiuni. În cazurile prevăzute la (1) şi (2) pedeapsa determinată nu va depăşi suma pedepselor care ar fi putut fi aplicate separat pentru fiecare infracţiune.
3. Atunci când într-un proces inculpatul este condamnat atât pentru o infracţiune prevăzută în articolele 1 – 8 mai sus, cât şi pentru infracţiuni prevăzute în legislaţia naţională, iar ambele infracţiuni decurg din aceleaşi fapte, va fi aplicată o singură pedeapsă, determinată în baza maximului pedepsei care este mai mare.
4. Atunci când pentru aceeaşi faptă a fost deja impusă o sancţiune ne-penală, administrativă, conform legislaţiei comunitare sau a legii naţionale, trebuie avută în vedere determinarea pedepsei pentru orice infracţiune, conform articolelor 1 – 8.

17
III. DREPT PROCESUAL PENAL
MINISTERUL PUBLIC EUROPEAN
Articolul 18 – Statutul şi structura Ministerului Public European (MPE)
1. Pentru bunul mers al anchetei, urmăririi penale, procesului penal sau al punerii în executare al hotărârilor judecătoreşti privind infracţiunile prezentate anterior (articolele 1 – 8), teritoriul statelor membre ale Uniunii constituie un singur spaţiu juridic.
2. Ministerul Public European este o autoritate a Comunităţii Europene, responsabilă pentru investigarea, urmărirea penală, trimiterea în judecată, instrumentarea cazului în instanţă şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pentru infracţiunile definite mai sus (articolele 1 – 8). Este independent atât faţă de autorităţile naţionale cât şi faţă de instituţiile comunitare.
3. Ministerul Public European este format dintr-un Procuror General European (PGE) ale cărui birouri în Bruxelles şi Procurori europeni delegaţi (PED) ale căror birouri se află în capitala fiecărui stat membru, sau în orice alt oraş unde se află instanţa competentă, în conformitate cu articolul 26.
4. Ministerul Public European este indivizibil şi solidar:
(a) indivizibilitatea implică faptul că orice act îndeplinit de unul dintre membrii săi este considerat a fi făcut de către Ministerul Public European; toate actele ce sunt de competenţa Ministerului Public European (în particular puterile de investigaţie, aşa cum sunt stabilite în articolul 20) pot fi îndeplinite de oricare dintre membrii săi; şi de asemenea, cu acordul Ministerului Public European, sau cu aprobare ulterioară în cazurile urgente, orice procuror european delegat îşi poate îndeplini sarcinile pe teritoriul oricărui stat membru, în colaborare sau asistat de către procurorul european delegat din acel stat membru;
(b) solidaritatea impune obligaţia de asistenţă reciprocă între diferiţii procurori europeni delegaţi.
5. Ministerul Public naţional are, de asemenea, îndatorirea să asiste Ministerul Public European.
Prevederi de implementare Condiţii de nominalizare a membrilor instituţiei procurorului european Membrii Ministerului Public European sunt aleşi dintre persoanele a căror independenţă este în afara oricărei îndoieli şi care au calificarea cerută pentru numirea în astfel de funcţii importante în ţările de unde provin, sau care sunt jurişti şi au o competenţă recunoscută, aşa cum este stipulat în articolul 223(1) al Tratatului CE (fostul articol 167)

18
pentru judecători şi avocaţi generali la curtea de justiţie. Procurorul General European (Directorul parchetului) este numit pe o perioadă de şase ani, mandat ce poate fi prelungit o singură dată. Procurorii delegaţi sunt de asemenea numiţi pe o perioadă de şase ani, cu o reconfirmare a poziţiei la fiecare trei ani. Ambii sunt numiţi de către Parlamentul European, la propunerea Comisiei, în cazul Procurorului General European, şi la propunerea statelor membre, în cazul procurorilor delegaţi. Membrii Ministerului Public European sunt complet independenţi în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Nu vor primi instrucţiuni de la nici un guvern sau organism, fie naţional sau european. Membrii Ministerului Public European nu au permisiunea, în timpul mandatului, să desfăşoare şi o altă ocupaţie, oneroasă sau nu. Membrii Ministerului Public European pot fi eliberaţi din funcţie ca urmare a cererii Parlamentului European, atunci când nu-şi mai îndeplinesc îndatoririle, sau au avut o conduită necorespunzătoare gravă, conduită necorespunzătoare în legătură cu funcţiile instituţiei procurorului european. Procurorii europeni delegaţi trebuie să prezinte un raport anual Parlamentului European, dând socoteală pentru realizările sau nerealizările profesionale. Competenţa Curţii Europene de Justiţie în materie disciplinară şi în apeluri: Curtea Europeană de Justiţie este competentă să instrumenteze apelurile şi problemele disciplinare ce implică membri ai Ministerului Public European şi să aplice sancţiunile adecvate (inclusiv înlăturarea din funcţie în cazuri de conduită necorespunzătoare gravă). Îndatoririle Ministerului Public European sunt exclusive: Funcţia de membri ai Ministerului Public European exclude posibilitatea deţinerii simultane a unor alte funcţii în sistemul naţional sau european. Datoria Procurorului european delegat de a primi instrucţiuni de la Procurorul General European: Procurorul european delegat este obligat să îndeplinească instrucţiunile Procurorului General European. Datoria de a coopera a procurorilor naţionali: Procurorii naţionali cooperează cu Procurorul General European în investigarea şi trimiterea la instanţă a cazurilor de euro – fraudă. Procurorii naţionali răspund pentru întârzierea oricărei cereri de asistenţă sau mandat emise de către un judecător de libertăţi, privind în particular identificarea şi localizarea persoanelor, culegerea sau protejarea probelor, înaintarea de documente, arestarea sau deţinerea unor persoane şi transferarea sau aducerea prizonierilor înaintea instanţei competente. Punerea în aplicare a principiului ne bis idem în munca procurorilor: - Ministerul Public European are prioritate în faţa ministerelor publice naţionale; - Urmărirea penală la nivel naţional al persoanelor care au fost deja judecate la nivel
european pentru aceleaşi fapte nu este permisă; - Este îndatorirea instanţei care aplică prevederile din Corpus Juris să ia în
considerare orice hotărâre judecătorească emisă de către o instanţă naţională privind aceleaşi fapte, hotărâre care a fost deja pusă în executare sau executată de către persoana în cauză.
Articolul 19 –Sesizarea Ministerului Public European şi punerea în mişcare a acţiunii penale
1. Ministerul Public European trebuie informat de către autorităţile naţionale, (poliţie, procurori, judecători de instrucţie, agenţi ai administraţiei naţionale cum ar fi autorităţile vamale sau fiscale), sau de către organismul comunitar competent, OLAF, în legătură cu orice fel de acte care pot constitui una

19
sau mai multe infracţiuni definite anterior (articolele 1 – 8). De asemenea, poate fi sesizat printr-un denunţ făcut de orice cetăţean sau printr-o plângere din partea Comisiei. Autorităţile naţionale trebuie să anunţe Ministerul Public European cel mai târziu când suspectul este în mod formal “în anchetă”, conform articolului 29(1), sau atunci când sunt aplicate măsuri coercitive, în particular arestarea, percheziţiile şi îngheţările de fonduri, sau când telefonul unei persoane este interceptat.
2. Dacă o anchetă desfăşurată de către o autoritate naţională relevă faptul că una dintre infracţiunile menţionate mai sus a fost comisă (articolele 1 – 8), dosarul trebuie trimis imediat Ministerului Public European.
3. Oricând Procurorul General European ia cunoştinţă despre astfel de fapte, poate fi sesizat în mod oficial prin intermediul autorităţilor naţionale sau se poate sesiza din proprie iniţiativă.
4. Decizia de a începe urmărirea penală, adică deschiderea unei investigaţii, poate fi luată de către Procurorul General European oricare ar fi valoarea fraudei. Procurorul General European, ţinut de principiul legalităţii, trebuie să înceapă urmărirea penală, dacă are date şi indicii că a fost săvârşită o infracţiune dintre cele prezentate în articolele 1 – 8. De asemenea, poate, printr-o decizie cu motivare specială comunicată imediat persoanei de care a fost informat, sau care a făcut denunţul, sau care a făcut plângerea:
a) Poate refera infracţiunile care nu sunt grave, sau care afectează în principal interesele naţionale respective; b) Poate clasa dosarul, dacă învinuitul, după ce şi-a recunoscut vinovăţia, a încercat să acopere prejudiciul cauzat, sau dacă este cazul, a returnat fondurile primite ilegal; c) Poate acorda autorităţii naţionale care a făcut cererea autorizarea efectuării unei tranzacţii, conform condiţiilor prezentate mai jos (articolul 22(2b)).
Articolul 20 – Puterile de investigative ale Ministerului Public European
1. Pentru descoperirea adevărului şi aducerea cazului într-un punct în care poate fi înaintat instanţei, Ministerul Public European conduce investigaţia în cazul infracţiunilor definite mai sus (articolele 1 – 8), căutând probe în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului. Puterile sale sunt împărţite între Procurorul General European (directorul instituţiei) şi procurorii europeni delegaţi şi, după caz, autorităţile naţionale numite în acest scop, conform următoarelor reguli.
2. Puterile proprii ale Procurorului General European includ:
a) supravegherea investigaţiilor şi delegarea acestora unuia sau mai multor

20
procurori europeni delegaţi, în conformitate cu condiţiile şi limitele stabilite mai departe;
b) coordonarea investigaţiilor întreprinse de procurorii europeni delegaţi, precum şi de forţele naţionale de poliţie şi administraţiile naţionale competente şi, dacă este cazul OLAF; această coordonare poate lua forma recomandărilor verbale sau scrise;
c) dreptul de a solicita dosarele în care investigaţia arată că privesc în total sau în parte infracţiunile definite mai sus (articolele 1 – 8).
3. Toate puterile prezentate mai jos pot fi exercitate fie de către Procurorul General European sau de către procurorii europeni delegaţi, în investigaţiile desfăşurate privind infracţiunile prezentate în articolele 1 – 8:
a) Interogarea învinuitului, cu respectarea drepturilor acestuia, stabilite mai jos (articolul 29);
b) Strângerea de documente şi / sau informaţii în format electronic necesare anchetei şi, dacă este nevoie, cercetarea la faţa locului;
c) Cereri adresate judecătorului, pentru obţinerea unei expertize în condiţiile stabilite mai jos;
d) Ordine de percheziţie, îngheţare de fonduri şi interceptările telefonice, date în conformitate cu regulile de mai jos (articolul 25bis), cu autorizaţia judecătorului sau cu acordarea unei permisiuni ulterioare şi desfăşurate cu respectarea drepturilor învinuitului (articolul 32);
e) Audierea martorilor care sunt de acord să colaboreze cu organele de urmărire penală şi, dacă este cazul, audierea martorilor care sunt obligaţi să se prezinte la audiere, conform regulilor stabilite mai jos (articolul 32);
f) Prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului, cu respectarea drepturilor stabilite mai jos (articolul 29);
g) Adresarea de cereri ca persoana în cauză să rămână în custodia organelor de urmărire penală sau să fie supusă controlului judiciar.
4. Puterile acordate Procurorului european delegat face obiectul unei subdelegări, pe o perioadă limitată de timp şi într-o problemă anume, unei autorităţi naţionale (parchet, poliţie sau altă autoritate competentă, cum sunt autorităţile fiscale şi vamale). Autoritatea naţională este obligată să se supună regulilor conţinute de Corpus Juris european.
Prevederi de implementare 20§3 (a) Un învinuit (în sensul articolului 29) citat de către Ministerul Public European este obligat să se prezinte personal, dar nu este obligat să răspundă întrebărilor puse de Procurorul General European. Citarea unei persoane aflate în arest preventiv, sau a unei persoane împotriva căreia a fost începută urmărirea penală, necesită autorizare din partea judecătorului de libertăţi. 20§3 (b) După primirea autorizaţiei din partea judecătorului de libertăţi, Ministerul Public European poate cere predarea documentaţiei şi a datelor computerizate de către persoana care le deţine. Conform legislaţiei naţionale, se face o delimitare între acestea şi privilegiul, fie personal fie legat de secretul profesional.

21
20§3 (d) În principiu, toate detaliile privind percheziţia şi confiscarea sunt reglementate de către legislaţia naţională, dacă prin Corpus Juris nu sunt prevăzute reguli specifice. Oricum, autoritatea competentă de a da autorizarea necesară va fi întotdeauna judecătorul de libertăţi. 20§3 (e) Ministerul Public European poate cita o persoană atunci când are motive să creadă că deţine informaţii care pot fi folositoare anchetei. O astfel de citaţie este obligatorie pentru cel care o primeşte. Legislaţia naţională este cea care stabileşte privilegiile, fie personale fie legate de secretul profesional. O persoană trebuie audiată în calitate de învinuit şi nu de martor, dacă există probe clare şi puternice privind vinovăţia acestuia (cf. Articolul 29). 20§3 (g) Actul prin care se cere arestarea preventivă sau controlul judiciar trebuie întocmit în scris, iar măsura solicitată trebuie motivată. Acest act trebuie adresat judecătorului de libertăţi competent, în conformitate cu reglementările prezentate mai jos (Articolul 25trei şi 25patru). Punerea în executare a unor astfel de măsuri este aranjată în ţara unde a avut loc arestarea.
Text explicativ Conform Corpus Juris, o persoană devine învinuit “din momentul în care este făcut orice pas în revelarea existenţei unor probe clare şi consistente în privinţa vinovăţiei sale şi, cel mai târziu, din momentul primei audieri efectuată de către o autoritate ce are cunoştinţă de existenţa unor astfel de probe.” Drept consecinţă, oricine poate dobândi statutul de învinuit, chiar dacă nu a fost anunţat oficial de către Ministerul Public European privind acuzaţiile ce i se aduc – aceasta este făcută având ca singur scop protejarea intereselor persoanei în cauză. Măsurile coercitive stabilite în articolul 25patru pot fi luate numai după informarea învinuitului asupra acuzaţiilor ce i se aduc.
Articolul 21 – Rolul Ministerul Public European în închiderea investigaţiei
1. Atunci când consideră că investigaţiile sunt complete, Procurorul european Delegat decide, sub autoritatea Procurorului General European, dacă va înainta dosarul la instanţă sau nu.
2. Hotărârea de neîncepere a urmăririi penale este adusă la cunoştinţa Comisiei Europene, a învinuitului şi a oricărei instituţii sau persoane care a informat Ministerul Public European, a denunţat infracţiunea sau a depus o plângere, în sensul arătat mai sus (articolul 19 (1)).
3. Decizia de a înainta dosarul instanţei este anunţată în aceleaşi condiţii ca şi decizia de a nu trimite în judecată (articolul 21(2)). Această notificare include detalii cum ar fi numele şi adresa învinuitului, o descriere a acuzaţiilor şi a infracţiunii săvârşite şi statuează dacă dosarul va fi sau nu judecat. Acesta este verificat de judecătorul de libertăţi în conformitate cu regulile stabilite mai jos (articolul 25bis) care sesizează instanţa competentă şi trimite o citaţie învinuitului, prin care îl anunţă data şi ora la care trebuie să se prezinte.
Prevederi de implementare Articolul 21§1 – Pentru încheierea fazei premergătoare, Ministerul Public European trebuie să se bazeze pe probe ce au fost strânse în conformitate cu prevederile Corpus Juris, sub controlul judecătorului de libertăţi şi în conformitate cu condiţiile stabilite în

22
articolul 25(bis). Pentru a trimite în judecată, Ministerul Public European trebuie să aibă suficiente probe în sprijinul fiecărui cap de acuzare, pentru a arăta că există motive serioase că suspectul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat. Dacă probele nu sunt suficiente, Ministerul Public European trebuie să renunţe la caz. Articolul 21§3 – Decizia de trimite în judecată exclude posibilitatea negocierii pedepsei.
Articolul 22 – Exercitarea şi stingerea acţiunii publice
1. Pentru infracţiunile stabilite mai sus (articolele 1 – 8), Ministerul Public European exercită acţiunea publică pe lângă jurisdicţia de judecată (selectată conform indicaţiilor de mai jos, articolul 26), în conformitate cu legislaţia statului respectiv. Procurorul naţional poate, dacă consideră necesar, să se alăture procesului, dacă sunt ameninţate şi interesele naţionale. În acest caz, notificările şi citaţiile sunt de asemenea adresate procurorului naţional, care va primi şi dosarul în timp util.
2. Pentru aceleaşi infracţiuni, acţiunea publică se stinge la moartea inculpatului (sau dacă priveşte un grup, în cazul dizolvării grupului), la expirarea termenului de prescripţie sau printr-o tranzacţie.
a) există o perioadă de prescripţie de cinci ani, calculată din ziua în care a fost săvârşită infracţiunea, dacă în tot acest timp nu s-au desfăşurat investigaţii sau persoanele nu au fost puse sub acuzare; dacă ancheta sau investigaţia a avut loc, termenul de prescripţie de cinci ani curge de la îndeplinirea ultimului act de investigaţie sau acuzare. În toate cazurile, aducerea la cunoştinţa suspectului a capetelor de acuzare întrerupe termenul de prescripţie;
b) tranzacţia este exclusă în cazul infracţiunilor repetate, în care au fost folosite arme şi instrumente falsificate, sau dacă suma implicată este mai mare de 50,000 Euro sau mai mult. În alte cazuri, aceasta poate fi propusă de autorităţile naţionale Ministerului Public European, atât pentru cazurile ce cad în competenţa autorităţilor naţionale (cf. articolul 19(4a)) cât şi pentru cazurile ce cad în competenţa autorităţilor europene, conform următoarelor condiţii: inculpatul îşi admite de bună voie vinovăţia, autorităţile au suficiente probe care să justifice trimiterea în judecată, decizia de a încheia o tranzacţie este făcută publică şi acordul la care se ajunge respectă principiul proporţionalităţii. În cazul unui refuz, Ministerul Public European trebuie, dacă există date şi indicii, să ceară cazul. Acordul încheiat în urma tranzacţiei face subiectul unui control din partea judecătorului de libertăţi.
Prevederi de implementare Articolul 22§1 – Relaţia dintre Ministerul Public European şi procurorii naţionali este guvernată de regulile din articolele 18 şi 19, care stabilesc că procurorii naţionali “cooperează cu Ministerul Public European în investigarea şi trimiterea în judecată a celor implicaţi în euro-fraudă” şi de asemenea că “Ministerul Public European are prioritate în faţa procurorilor naţionali”. Articolul 22§2 – În orice caz, suspendările şi întreruperile nu trebuie să prelungească perioada de prescripţie peste limita de 10 ani.

23
Text explicativ În cazul tranzacţiilor, rolul judecătorului constă în controlul asupra condiţiilor prevăzute în articolul 22 al Corpus Juris, şi în stabilirea respectării acestora. Acordul său este dat numai dacă aceste condiţii au fost respectate.
Articolul 23 – Rolul Ministerului Public European în punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
1. Când o hotărâre de condamnare rămâne definitivă, este imediat comunicată de către Ministerul Public European autorităţilor din statul membru numit ca loc de punere în executare a deciziei; anumite pedepse cum ar fi confiscarea, interzicerea unor drepturi sau publicarea hotărârii de condamnare pot fi puse în executare în unul sau mai multe locuri, altele decât locul de detenţie. Ministerul Public European are responsabilitatea, pe lângă autorităţile naţionale, să ordone şi să supravegheze punerea în executare a sentinţei, dacă aceasta nu se face automat. În principiu, punerea în executare a pedepselor este guvernată de legislaţia în vigoare în statul membru numit ca loc de punere în executare a sentinţei. Oricum, Ministerul Public European supraveghează punerea în aplicare a următoarelor reguli comune, pe teritoriul statelor Uniunii Europene:
a) orice perioadă de timp petrecută de către învinuit în arest pentru aceleaşi acte, în orice stat sau în orice fază a anchetei, se deduce din durata pedepsei cu închisoarea pronunţată de instanţa de fond;
b) nici o persoană nu poate fi urmărită penal sau condamnată într-un stat membru pentru una dintre infracţiunile definite anterior (articolele 1 – 8), pentru care a fost deja fie achitat, fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească finală în oricare dintre statele membre ale Uniunii Europene.
2. Ministerul Public European poate, dacă există motive, să autorizeze transferul unei persoane condamnate la o pedeapsă cu închisoarea, dacă aceasta solicită executarea pedepsei într-un stat membru, altul decât cel care este numit în hotărârea de condamnare.
Text explicativ Datorită caracterului său inovator, articolul 23§1 (prima parte) oferă modificările necesare legislaţiilor naţionale pentru asigurarea respectării principiului teritorialităţii europene, conform principiilor oferite de Corpus. În particular, necesită ca reglementările ce interzic extrădarea naţionalilor trebuie interpretate într-o manieră compatibilă cu principiul teritorialităţii europene. Aceasta are ca rezultat, la nivelul Uniunii Europene, suprimarea conceptului extrădării pentru infracţiunile definite în Corpus.
Cea de-a doua parte a articolului 23§1 este la fel de inovator şi ia în considerare actualul curent de gândire juridic. Conform Recomandării nr. 4 a IADP, principiul ne bis in idem “trebuie privit ca un drept fundamental al omului care se aplică la nivel naţional cât şi internaţional”.
Prevederi de implementare

24
Articolul 23§1 – Locul de punere în executare a sentinţei este ales folosindu-se criteriul stabilit de Convenţia Consiliului Europei privind transferul de proceduri penale (articolul 8) şi Convenţia Europeană privind recunoaşterea hotărârilor penale (articolul 6). Articolul 23§2 – În vederea autorizării transferului de persoane condamnate, Procurorul European va ţine cont de criteriul stabilit de către Convenţia Consiliului Europei privind transferul condamnaţilor (Articolul 3).
Articolul 24 – Competenţa ratione loci a Ministerului Public European, efectele teritoriale ale hotărârilor judecătoreşti şi cooperarea cu ţările terţe
1. În spaţiul juridic unic, aşa cum este definit în articolul 18(1), competenţa ratione loci este exercitată cu aplicarea principiului teritorialităţii europene, conform următoarelor reguli:
a) membrii Ministerului Public European numiţi de către Procurorul General European să desfăşoare investigaţii în anumite cauze conform condiţiilor stabilite mai sus (Articolul 18 şi următorul), au competenţă pe întreg teritoriul Uniunii Europene (vezi articolul 18(4a));
b) mandatele de arestare şi deciziile privind infracţiunile definite mai sus, emise de către instanţele oricărui stat membru, sunt valabile pe întreg teritoriul Uniunii, deoarece sunt sentinţe.
2. Dacă investigaţiile necesită o cooperare judiciară de orice fel din partea unui stat terţ, Ministerul Public European solicită autorităţilor naţionale din ţara principală, unde au loc investigaţiile, să contacteze statul terţ implicat, conform procedurii stabilite de către instrumentele juridice interne şi internaţionale în vigoare.
Text explicativ Datorită caracterului său inovator, Articolul 24§1 oferă amendamente legislaţiei naţionale, necesare asigurării respectării principiului teritorialităţii europene, conform sensului dat de către Corpus. În particular, este necesar ca regula ce interzice extrădarea extrădarea cetăţenilor propriei ţări trebuie interpretate într-o manieră compatibilă cu principiul teritorialităţii europene, care are ca rezultat, la nivelul Uniunii Europene, suprimarea conceptului extrădării pentru infracţiunile stabilite în Corpus.
ACTELE PREMERGĂTOARE (fostul articol 25)
Articolul 25 – Definirea şi durata actelor premergătoare
1. Actele premergătoare urmăririi penale, deschise cu privire la infracţiunile definite anterior (Articolele 1 – 8), durează de la primele acte de cercetare desfăşurate de către Ministerul Public European şi până la închiderea unor astfel de investigaţii şi la decizia de trimitere în judecată (Articolul 21(3) mai sus).

25
2. Actele premergătoare au o durată de cel mult 6 luni. Judecătorul de libertăţi poate, acţionând la cererea Ministerului Public European, să decidă o prelungire pentru o altă perioadă de şase luni. După audierea părţilor implicate, judecătorul determină durata prelungirii, luând în considerare paşii deja făcuţi de Procurorul General European şi cei care mai trebuie făcuţi în anchetă. O altă prelungire poate fi solicitată conform procedurii.
Art. 25 bis – Judecătorul de libertăţi
1. De-a lungul actelor premergătoare, controlul judiciar va fi exercitat de un „judecător de libertăţi”, desemnat de către fiecare stat membru din jurisdicţia unde se află procurorul european delegat. Acest judecător va fi, de asemenea, competent să ordone unui expert să-şi exprime opinia. De asemenea, poate ordona măsuri de conservare a subiectului problemă a anchetei în cazurile în care datoria de a repara pagubele pare să fie în dispută, astfel de măsuri putând fi necesare pentru protejarea intereselor civile şi trebuind să fie proporţionate. Judecătorul de libertăţi aplică legislaţia naţională precum şi Corpus Juris.
2. Pe perioada investigării infracţiunilor definite mai sus (articolele 1-8), este necesară aprobarea anterioară a judecătorului de libertăţi pentru orice măsură (inclusiv măsurile coercitive care sunt permise conform condiţiilor stabilite în articolul 25 patru) care are ca rezultat restrângerea sau privarea unei persoane de drepturile şi libertăţile fundamentale stabilite în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Judecătorul de libertăţi controlează legalitatea şi regularitatea măsurilor şi se asigură că principiile necesităţii şi al proporţionalităţii au fost respectate. În cazurile urgente este permis un control a posteriori în următoarele 24 de ore, în special când se crede că probele pot dispărea, atunci când infracţiunea se află în desfăşurare sau când se consideră că suspectul se poate sustrage urmăririi penale.
3. La sfârşitul actelor premergătoare dacă, procurorul european delegat decide trimiterea cazului în instanţă (conform articolului 21 § şi § 3),a duce la cunoştinţa judecătorului de libertăţi decizia sa, care sesizează instanţa în conformitate cu regulile stabilite mai jos (articolul 26).
Prevederi de implementare Articolul 25 bis (1) – Statele membre numesc judecătorul de libertăţi, în conformitate cu criteriile stabilite mai jos, pentru a se evita suprapunerea rolului judecătorului de libertăţi cu acela al judecătorului de instanţă, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Judecătorul de libertăţi trebuie ales într-o manieră care să-i garanteze competenţa, precum şi independenţa şi imparţialitatea, conform înţelesului dat acestor termeni de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 25 bis (2) – Judecătorul e libertăţi6 prezidează o audiere pentru a confirma acuzaţiile pe care Ministerul Public European vrea să le aducă în vedere trimiterii cauzei 6 Acest sistem se aplică numai în absenţa unei „Pre-trial Chamber” (vezi capitolul 2, secţiunea 2).

26
în judecată. Audierea are loc în prezenţa Procurorului General European, a învinuitului şi a avocatului acestuia. La încheierea audierii, judecătorul de libertăţi decide dacă acel caz va fi trimis în instanţă şi decide dacă sunt date şi indicii suficiente care să arate că învinuitul a comis fiecare dintre infracţiunile de care este acuzat. Această decizie poate fi apelată în conformitate cu procedurile de apel stabilite în legislaţia naţională conform condiţiilor stipulate în articolul 35. Articolul 25 bis (3) – Deciziile judecătorului de libertăţi pot fi apelate de către învinuit sau de către Ministerul Public European. Statele membre stabilesc limitele acestor apeluri.
Articolul 25trei – Mandatul de arestare european
1. Judecătorul de libertăţi examinând cererea procurorului european şi toate probele şi informaţiile furnizate de procuror, emite un mandat de arestare european, atunci când consideră că o astfel de măsură este justificată. Mandatul va purta numele persoanei căreia îi este adresat şi toate informaţiile necesare identificării acestuia, precum şi o referire precisă la infracţiunea din Corpus Juris care stă la baza arestării şi un scurt rezumat al faptelor ce constituie infracţiunea în cauză.
2. Persoana arestată este adusă de îndată în faţa judecătorului de libertăţi din statul unde este reţinut. Judecătorul de libertăţi verifică dacă mandatul de arestare priveşte persoana arestată în cauză, dacă persoana a fost arestată conform procedurii obişnuite şi dacă i-au fost respectate drepturile, în conformitate cu procedura stabilită în Corpus Juris şi în legislaţia naţională, în conformitate cu principiul complementarităţii din articolul 35 al Corpus. Persoana arestată are dreptul să solicite judecătorului de libertăţi din statul în care este reţinută, să fie eliberată pe cauţiune până în momentul transferului.
3. Judecătorul de libertăţi ia o decizie în conformitate cu legislaţia naţională şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Decizia sa este apelabilă conform legislaţiei naţionale, cu aplicarea prevederilor stabilite în articolul 35.
4. Mandatul de arestare european este acordat de judecătorul de libertăţi, în urma cererii formulate de către Procurorul european (conform articolului 20, paragraful 3g şi articolului 25trei). Acest mandat este valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Persoana arestată poate fi transferată pe teritoriul statului în care îi este solicitată prezenţa (această regulă se aplică atât fazei actelor premergătoare precum şi fazei de judecată).
5. Privind cooperarea judiciară ce poate fi solicitată unui stat terţ, autorităţile naţionale au puterea de a transmite cereri de cooperare în numele Ministerului Public European. Detaliile practice ale cooperării vor fi guvernate de către convenţiile internaţionale care se aplică între statul terţ şi statul căruia Ministerul Public European îi cere ajutor.
Text explicativ

27
Datorită caracterului său inovator, articolul 25 (asemenea articolului 24 § 1) necesită ajustări din partea legislaţiei naţionale, pentru garantarea principiului teritorialităţii europene, conform înţelesului dat de Corpus. În particular, este necesar ca regula ce interzice extrădarea propriilor cetăţeni, să fie interpretată într-o manieră compatibilă cu principiul teritorialităţii europene. Acest principiu trebuie a suprima, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, conceptul extrădării pentru infracţiunile definite în Corpus.
Prevederi de implementare Procurorul european poate cere arestarea persoanei în cauză, prin uzul mandatului de arestare european.
Articolul 25patru – Măsurile coercitive: controlul judiciar şi arestarea în timpul urmăririi penale
1. O persoană arestată sau pusă sub acuzare în legătură cu infracţiunile definite mai sus (articolele 1-8) poate fi subiectul măsurilor coercitive cum ar fi arestarea preventivă şi punerea sub control judiciar.
2. Aceste măsuri sunt ordonate de către judecătorul de libertăţi, după ce a fost informat asupra capetelor de acuzare de către Ministerul Public European (conform articolului 20 (3f)). Judecătorul de libertăţi ordonă aceste măsuri atunci când are motive să suspecteze că învinuitul a săvârşit una dintre infracţiunile definite mai sus (articolele 1-8) şi atunci când este convins că astfel de măsură este necesară pentru: oprirea învinuitului să se sustragă înfăptuirii justiţiei; oprirea continuării sau repetării infracţiunilor; prezervarea probelor şi prevenirea presiunilor făcute faţă de martori.
3. Învinuitul poate fi ţinut în arest preventiv numai când toate măsurile de control sunt insuficiente şi numai pentru o perioadă strict justificată de motivele menţionate în (2). Durata maximă a arestării preventive înainte de trimitere în judecată este de şase luni, ce trebuie reînnoită pentru trei luni.
4. Autorităţile naţionale sunt obligate să ajute la punerea în executare a măsurilor de control judiciar ordonate în alte state membre, să aresteze şi să transfere învinuiţii ce nu sunt în stare de arest, dar care atunci când sunt citaţi, nu se prezintă în faţa autorităţilor.
5. Deciziile judecătorului de libertăţi privind măsurile coercitive sunt apelabile în limita legislaţiei naţionale în conformitate cu prevederile Articolului 35.
Prevederi de implementare Procedura controlului judiciar este determinată de legislaţia naţională, în conformitate cu prevederile din Articolul 35.

28
FAZA DE JUDECATĂ
Articolul 26 – Procesul
1. Infracţiunile stabilite mai sus (Articolele 1-8) sunt judecate de către instanţe naţionale, independente şi imparţiale, numite de către fiecare stat membru conform regulilor de competenţă din legislaţia naţională. Instanţele trebuie să fie formate, pe cât posibil, din judecători profesionişti, specializaţi pe cât posibil în domeniul economic şi financiar.
2. Fiecare cauză este judecată în statul membru care pare potrivit în interesul unei administrări eficiente a justiţiei, orice conflict de competenţă fiind stabilit conform regulilor stabilite mai jos (Articolul 28). Criteriile principale de alegere a competenţei sunt după cum urmează:
a) Statul în care se află o parte mai mare a probelor;
b) Statul de rezidenţă sau statul de naţionalitate al învinuitului (sau al principalelor persoane implicate);
c) Statul asupra căruia impactul economic rezultat din săvârşirea infracţiunii este cel mai mare.
3. În aplicarea regulii generale privind complementaritatea legislaţiei naţionale (articolul 35), instanţele naţionale trebuie să ţină cont de regulile din Corpus-ul European şi, unde este nevoie, de acelea din legislaţia naţională. Este necesară în toate cazurile argumentarea pedepsei cu referire la circumstanţele fiecărui caz în parte şi cu aplicarea regulilor stabilite mai sus (Articolele 14-17).
Prevedere de implementare Articolul 26 § 2 – Alegerea statului membru în care se va desfăşura procesul este făcută de către Ministerul Public European, care mai întâi se consultă cu procurorul european delegat şi cu procurorii naţionali care au desfăşurat ancheta7. Atunci când investigaţiile se desfăşoară în mai multe state membre, cazul este judecat de către autoritatea competentă a unui singur stat, conform criteriilor din subparagraful 2.
Articolul 27 – Recurs la jurisdicţiile naţionale
1. Orice condamnare pronunţată împotriva unei persoane declarate vinovată de săvârşirea infracţiunilor stabilite mai sus (Articolele 1-8) trebuie să facă subiectul unui apel din partea persoanei condamnate, ce poate duce la rejudecarea cauzei, de fapt şi de drept, de către o instanţă superioară a statului în care a fost pronunţată sentinţa în fond; instanţa superioară poate aplica, asemenea instanţei de fond,
7 Acest sistem se aplică numai dacă nu s-a adoptat sistemul „Pre-trial Chamber” (vezi capitolul 2, secţiunea 2).

29
regulile stabilite în Corpus-ul European şi, dacă apar lacune în lege, trebuie aplicată legislaţia naţională.
2. În cazul unei achitări toatele sau parţiale, apelul este, de asemenea, deschis şi Ministerului Public European, în calitate de avocat al acuzării.
3. În cazul apelului declarat doar de către persoana condamnată, instanţa sesizată nu poate pronunţa o sentinţă mai grea.
Articolul 28 – Apelul făcut la Curtea Europeană de Justiţie (ECJ)
1. Curtea de Justiţie este competentă să statueze în materie de infracţiuni prevăzute mai sus (articolele 1-8) în patru cazuri:
a) probleme preliminarii privind interpretarea Corpus Juris şi a măsurilor de implementare;
b) la cererea unui stat membru sau a Comisiei privind orice dispută în aplicarea Corpus Juris;
c) la cererea Ministerului Public European sau a unei autorităţi judecătoreşti naţionale privind conflictele de competenţă în aplicarea regulilor privind principiul teritorialităţii europene, în legătură atât cu procurorii naţionali cât şi cu procurorii europeni (Articolele 18-24); la cererea Procurorului European privind exercitarea controlului judiciar de către instanţele naţionale (Articolele 25-27);
d) la cererea învinuitului privind alegerea competenţei, în înţelesul articolului 26 (2).
2. Când o problemă de interpretare sau un conflict de competenţă aduse în faţa unei instanţe de unul din statele membre, această instanţă poate, dacă consideră că este necesară luarea unei decizii în acel moment, şi emiterea unei hotărâri, să ceară Curţii de Justiţiei să decidă în cauză,
PREVEDERI COMUNE
Articolul 29 – Drepturile învinuitului
1. O persoană poate fi audiată ca martor, dar trebuie tratat ca învinuit din punctul în care este făcut orice pas în stabilirea, denunţarea sau relevarea existenţei unei dovezi clare şi consistente privind vinovăţia acestuia şi, cel mai târziu, de la prima audiere din partea unei autorităţi ce cunoaşte existenţa unor astfel de probe.
2. În cadrul oricăror proceduri privind o infracţiune enunţată mai sus (Articolele

30
1 – 8), învinuitul se bucură de dreptul la apărare garantat de Articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Articolul 10 al Convenţiei Internaţionale a Naţiunilor Unite privind Drepturile Civile şi Politice. Înaintea oricărei audieri, învinuitul trebuie informat asupra dreptului său la tăcere.
3. De la momentul primei audieri învinuitul are dreptul de a fi înştiinţat de acuzaţiile ce îi sunt aduse.
Articolul 30 – Drepturile Comisiei ca parte civilă
Acest articol a fost şters.
Articolul 31 – Sarcina probei
1. Orice persoană acuzată de săvârşirea uneia dintre infracţiunile stabilite mai sus (Articolele 1 – 8) este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre judecătorească finală, care a căpătat autoritatea de lucru judecat (res judicata).
2. Nici o persoană nu este obligată să contribuie, direct sau indirect, la stabilirea propriei sale vinovăţii, ca subiect al obligaţiei de a aduce anumite documente care pot fi solicitate conform legislaţiei naţionale sau comunitare.
Articolul 32 – Probe admisibile
1. În statele membre ale Uniunii Europene, sunt admise următoarele probe:
a) Mărturia, fie directă, sau prezentată în cadrul procesului prin intermediul unei legături vizuale, sau înregistrate de către Ministerul Public European în forma unui “proces-verbal european de audiere”. Pentru cel de-al doilea caz, martorul trebuie audiat în faţa unui judecător, avocatul apărării fiind prezent şi având posibilitatea de a pune întrebări, audierea fiind înregistrată video;
b) Audierea învinuitului se face fie direct, fie este înregistrată de către Ministerul Public European în forma unui “proces-verbal european de audiere”. Pentru cea de-a doua variantă, audierea trebuie să se facă în faţa unui judecător, învinuitul trebuind să fie asistat de un avocat al apărării ales (care a primit dosarul în timp util şi cu cel puţin 48 de ore înainte de audiere) şi dacă este necesar, de un translator; în plus, operaţiunea trebuie să fir înregistrată video;
c) Declaraţiile făcute de învinuit, în afara interogatoriilor mai sus menţionate, arată că acestea au fost date în faţa autorităţii competente (Minister Public European sau judecător), că învinuitul a fost mai întâi informat de dreptul său la tăcere şi de dreptul său de a fi asistat de un avocat al apărării ales şi de faptul că declaraţiile au fost înregistrate în conformitate cu legea;

31
d) Documentele prezentate de un expert, numit de către instanţa competentă din rândul persoanelor sau corporaţiilor ce apar pe lista europeană aprobată de către statele membre la propunerea Ministerului Public European, fie în timpul fazei actelor pregătitoare sau la începutul procesului;
e) Documentele preexistente care sunt solicitate învinuitului în faza preliminară a investigaţiei administrative, precum şi documentele aduse de părţile terţe.
2. Aceste prevederi nu exclud validitatea altor forme de probă considerate admisibile conform legislaţiei naţionale în vigoare în statul în care este judecată cauza.
Articolul 33 – Excluderea probelor obţinute prin încălcarea regulilor de drept
1. În cadrul procedurilor desfăşurate pentru una dintre infracţiunile stabilite mai jos (Articolele 1 – 8) probele trebuie excluse dacă au fost obţinute de către Comisie sau agenţi naţionali fie prin încălcarea reglementărilor europene stabilite mai sus (Articolele 31 şi 32), fie prin încălcarea legislaţiei naţionale aplicabile, fără ca această încălcare să fie justificată de reglementările europene stabilite anterior; dar astfel de probe sunt excluse numai în cazul în care admiterea lor ar submina corectitudinea procedurilor.
2. Legislaţia naţională ce se va aplica în cazul determinării dacă probele au fost obţinute ilegal, trebuie să fie legea ţării unde probele au fost obţinute. Atunci când probele au fost obţinute în mod legal, nu va fi posibilă opoziţia în administrarea probelor invocând motivul că au fost obţinute într-un mod care este considerat ilegal în ţara în care aceste probe vor fi administrate. Dar trebuie mereu să fie posibilă obiectarea la administrarea unor astfel de probe, chiar atunci când au fost obţinute în conformitate cu legislaţia ţării unde au fost obţinute, dacă au fost încălcate drepturile prevăzute în ECHR sau în reglementările europene (Articolele 31 şi 32).
Prevederi de implementare
În cazul probelor, procedurile din legislaţia naţională (cf. Articolul 35) se aplică în cazul în care Corpus Juris nu asigură o procedură specifică (vezi, de asemenea, prevederea de implementare pentru Articolul 20§3d). Probele pot fi excluse numai atunci când admiterea acestora ar contraveni procesului de drept. Din acest motiv judecătorul trebuie să verifice că nu s-a produs nici o iregularitate care ar putea dăuna intereselor învinuitului care sunt protejate de lege (Schutznorm). Dacă probele privesc numai persoane terţe nu există nici o obligaţie de a le exclude.
Articolul 34 – Caracterul public şi secret
1. Investigaţiile desfăşurate sub autoritatea Ministerului Public European sunt

32
secrete, iar autorităţile care participă la aceste investigaţii sunt obligate să respecte regula secretului profesional.
2. Audierile în faţa judecătorului de libertăţi pot fi publicate dacă toate părţile consimt acest lucru, dacă această publicitate nu va dăuna anchetei sau intereselor terţilor şi dacă nu ar pune în pericol ordinea publică şi morala.
3. Procesul este public, dar accesul în instanţă poate fi refuzat presei şi publicului, pe tot întregul procesului sau numai la o parte, conform condiţiilor stipulate în Articolul 6(1) ECHR. Publicitatea ar putea include înregistrarea audiovizuală şi difuzarea procesului, dacă legislaţia naţională a statului în cauză o permite şi în conformitate cu condiţiile impuse de lege. Hotărârea instanţei trebuie în orice caz făcută publică.
Prevederi de implementare Conceptul secretului profesional în §1 trebuie să fie înţeles în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă în cauză (cf. Articolul 35).
IV. SUBSIDIARITATEA LEGISLAŢIEI NAŢIONALE
Articolul 35 – Subsidiaritatea legislaţiei naţionale faţă de Corpus Juris
1. În vederea aplicării prevederilor articolelor 1 – 8, regulile prevăzute în articolele 9 – 34 sunt suplimentate de către legislaţia naţională, acolo unde este necesar. Legislaţia naţională aplicabilă este cea legată de cercetarea, urmărirea penală, procesul penal sau punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, în funcţie de stadiul cercetărilor.
2. Ca o completare la articolele 9 – 16, se aplică numai prevederile legislaţiei naţionale ce sunt mai favorabile învinuitului.